duminică, 27 mai 2018

Sus


Mi-am urcat muntele. Am ajuns cumva în
vârf și am pus steagul. Știam că priveliștea este frumoasă, îi auzeam pe ceilalți spunând asta, dar totuși aveam o mică îndoială. Nu credeam că voi ajunge vreodată sus. Eram un fel de Sisif. De fiecare dată când credeam că ajung la vârf, mă rostogoleam cu tot cu bolovanul meu de gânduri la baza muntelui. Și pentru o perioada mi-am spus că acea creastă nu e pentru mine. Peisajul de sus nu mi se potrivește, așa că ar trebui să mă mulțumesc cu starea mea. Vai, ce m-am înșelat! I-am ascultat pe ceilalți și m-am lăsat doborâtă de vorbele lor, crezând că asta e, voi rămâne acolo jos, în vale. Că na, merit. Sau merităm. "Așa a ales, așa pățește, își merită soarta." De câte ori nu am auzit vorbele astea. Înainte de munte, a fost deșert. Dar ce nu știau ei este că întotdeauna există o fântână în deșert. Întotdeauna.
Mi-am urcat muntele, fie că unii vor, fie că nu. În timp ce treceam peste prăpastii, erau umbrele care voiau să mă tragă înapoi jos, care nu îmi dădeau pace, care îmi spuneau să renunț, nimeni nu ajunge acolo sus, mai bine să mă opresc. Și cumva, nu știu cum, am reușit să trec și de văi.
Mi-am urcat muntele chiar și atunci când vremea nu era potrivită. Cine urcă atunci când plouă? Sau când e viscol? Ei bine, eu am reușit. Bineînțeles că am mai căzut, am rămas blocată în zăpada mult prea înaltă, bineînțeles că am plâns din cauza oboselii, din cauza epuizării, bineînțeles că voiam să renunț. Și totuși, chiar atunci când mă pregăteam să îmi închid ochii, așteptând cuminte inevitabilul, a venit primăvara și toată zăpada din inimă s-a topit. Am acceptat faptul că trebuie să mă opresc, să iau o pauză, să mă odihnesc, să aștept să treacă iarna definitiv, ca mai apoi să îmi continui drumul.
Mi-am urcat muntele. Și nu am știut că în urma mea am lăsat flori până când mi-am întors puțin privirea în urma mea. Cine ar fi crezut? Erau flori rare, flori crescute din stânci, flori crescute din greul muntelui, din dureri, din frici și din neliniște.
Mi-am urcat muntele. Așa, uneori trăgând de mine, alteori împinsă de situație, dar înapoi nu mai dădeam. Gata, ori sunt serioasă, ori nu. Și chiar atunci când eram aproape de vârf, a venit noaptea. Măi, și ce noapte. Credeam că nu mai trece vreodată. Am așteptat și am tot așteptat, dar nimic. Lumina nu apărea. Atunci am înțeles că trebuie să urc și atunci când lumina pare că întârzie să apară. Și atunci când nu mai e lumină afară, o folosim pe cea din suflet. Și uite așa, am ajuns acolo unde cerul se întâlnește cu pământul. Atunci am crezut. Și am început să plâng de bucurie. Știi de ce? Pentru că am reușit. Am ajuns la vârf. Am respirat încet, privind în jur. Nu îți pot explica ce văd, doar dacă ai trecut și tu pe aici. În rest, cuvintele sunt de prisos. În timp ce puneam steagul, au apărut și zorii. Am avut cel mai frumos răsărit din viața mea. De data asta, Soarele a răsărit din mine, luminând până departe, departe, departe. Am zâmbit în fața tuturor, de parcă o piesă importantă a luat final, așteptând să le fac cu mâna. Nu. Spectacolul abia acum începe, de data aceasta în lumină. Cortina abia acum s-a dat la o parte.
Mi-am urcat muntele.

marți, 22 mai 2018

Dimineață


Auzi? E liniște. E în sfârșit liniște. Mi-am
deschis fereastra inimii și am privit în zare. Nici nu mai știam bine peisajele, atât de mult mă înstrăinasem față de mine. Nu mai știam bine cine sunt, mă priveam, dar nu mă recunoșteam. Uneori mă întreb cum de am ajuns aici și tot încercam să găsesc o cale de ieșire. Voiam o scurtătură. Dar pe aici nu există scurtături, așa că am lăsat ca totul să treacă în timpul potrivit, să nu mă grăbesc, ci să admir zona în care mă aflam. Am lăsat ca valurile să treacă peste suflet și chiar dacă nu le voiam, am simțit cum apa curăța nisipul. Am simțit că renasc, cumva. Am simțit și am auzit deodată în mine: liniște...
Oamenii stau și mă privesc, unii mă șoptesc, alții spun tare ceea ce consideră. Pentru ei am purtat măști ca să nu le arăt că mă doare, afișând zâmbete forțate. Dar acum, e liniște. Vai, și pot zâmbi cu adevărat! Pot râde cu adevărat, pot trăi din nou, poate chiar mai bine, așa cum nu am făcut-o niciodată! Acum am crescut și pot vedea de ce valurile au trecut peste mine. Altfel cum aș fi descoperit perlele îngropate în țărm?
Am acceptat pașii mici. Am acceptat lacrimile. Am acceptat înfrângerile. Am îmbrățișat căderile, am iubit nopțile. În toată durerea mea, am iubit nopțile apăsătoare, când Cerul parcă nu mă auzea, dar eu nu puteam auzi din cauza valurilor. Trebuia să îmi curețe inima. Am acceptat râsetele lor și știi de ce? Pentru că mi-am dat seama că fiecare oferă ce are în suflet. Eu le ofer flori, ei îmi pot oferi ploi. Uite așa cresc.
E liniște. Și acum e dimineață. Chiar e dimineață, nici nu îmi vine să cred. Acum trăiesc, dar nu ca atunci, ci acum sunt liberă. Acum pot zbura din nou. Pot fi din nou.
E liniște. Doamne, îți mulțumesc pentru liniște.

"Și mi-ai prefăcut tânguirile în veselie, mi-ai dezlegat sacul de jale și m-ai încins cu bucurie,  pentru ca inima mea să-Ţi cânte și să nu stea mută. Doamne Dumnezeule, eu pururea Te voi lăuda!"

marți, 8 mai 2018

Lumea așa cum nu ai vrea să fie


Lume multă. Agitație, spectacol, strălucire.
Toată lumea era acolo unde lumina era mai orbitoare, unde te puteai expune și unde te puteai lăsa admirat și bârfit o seară întreagă. Am intrat în încăpere și erau câteva perechi de ochi asupra mea. Sinceră să fiu, nu îmi păsa. Nu mă pasionează acest sport, așa că am ales un colț mai întunecat, unde puteam da impresia că nu doream să fiu prezentă. Astfel, ceilalți nu s-ar fi apropiat de mine și nici nu aș fi fost un subiect de discuție.
Stau și privesc în gol, total detașată de jocul lor. Muzica se aude încet, calm și cumva îmi aducea aminte de ceva, dar nu știu de ce mai exact. La un moment dat îmi apar în rază niște fete care chicotesc tare în prezența unor băieți. Intră o altă fată între timp, trece pe lângă ele și le salută, radiind. Una dintre ele nu răspunde la salut, în schimb o analizează din cap până în picioare. Celelalte zâmbesc, dar prefăcut. De unde știu? Pentru că știu din ce suntem făcute, doar e aceeași plămădeală. Băieții, în schimb, o salută, o întreabă ceva, dar nu înțeleg pentru că sunt cam departe de ei și aceasta răspunde calm, zâmbind ușor. Mai stă câteva minute, apoi pleacă la un alt grup. Se sparge și celebra gașcă și observ cum acestea au masa chiar lângă mine. Ei, ăsta da lucru ciudat, pentru că unde stau eu este colțul introvertiților, iar lumea nu prea trece pe acolo și ele clar nu erau retrase. În fine. Se așază cu delicatețe la masă, aranjandu-si cu gingășie rochiile. Ai spune că sunt cele trei Grații din tabloul lui Botticelli. Asta până își deschid gura. Câte critici la adresa acelei fete, câte bârfe, câtă ipocrizie! Mai vorbeau și tare, privind în direcția ei pe sub genele la fel de false ca ele. Își verifică rujul strident, se întreabă una pe alta cât de frumoase sunt, apoi se ridică și se îndreaptă spre lumina reflectoarelor, mergând rigid, drepte și fără viață, lăsând o dâră de parfum puternic și chiote, trăind clipa.
M-am ridicat de la masă și m-am dus afară, unde aerul era mult mai plăcut. Schimb câteva vorbe cu câțiva, apoi mă îndrept încet spre o zonă mai liniștită. Stăteam și mă gândeam cum de sunt unii oameni așa. Cum pot să îți râdă în față și pe la spate să scuipe venin? De ce e atâta ipocrizie, atâta fățărnicie? Ce se câștigă din toată treaba asta? De ce trebuie să ne prefacem? Dacă tot nu agreezi pe cineva, măcar fii sincer și evită acea persoană, e mult mai sănătos decât să minți cu atâta nerușinare. Nu înțeleg privirile urâte, pline de invidie, nu înțeleg lipsa de respect. Nu înțeleg bârfa. Este o vorbă: dacă nu poți spune ceva frumos despre cineva, taci. Am mai stat pe afară și am privit în jur, la superficialitatea ce plutea nestingherită prin aer. Mi-am dat seama că astfel de persoane vor fi mereu pe lângă mine. Oameni lipsiți de caracter, de eleganță sufletească, de dragoste. Am zâmbit ușor, cu amar. Trebuia să mă întorc acolo, în lumea lor. Când am ajuns, masa mea era ocupată. L-am luat ca pe un semn că nu aveam ce căuta acolo, așa că am plecat. Deodată am simțit că pot respira din nou.


marți, 1 mai 2018

Castele de nisip

Mi-am construit castele de nisip, am privit neantul şi am crezut că e o glumă. Am început să râd, chiar dacă alţii m-au atenţionat. Un râs nebun, ce râs sălbatic... De ce nu i-am ascultat de la început?
Eu cu mâna mea am făcut turnuri din nisipul moale, mi-am decorat ferestrele cu scoici şi am început să cânt un val. Au venit ei să îmi spună că se dărâmă, dar de unde era să ştiu? Am refuzat să privesc cu adevărat, aşa că am cântat marea din nou. Ce iubeam nu mă putea distruge. Dar nu ştiam. Aşa că, în loc de un nou portativ, am folosit o notă gravă, pretinzând că merg pe apă.
Mi-am construit castele de nisip, eram doar un copil atunci. Mă jucam cu lumina, cum mă puteai opri? Nici umbrele nu îndrăzneau să îmi întrerupă visarea, erau fascinate. Carpe diem îmi şopteau, dar vezi că seceri doar ce semeni. Pe asta am înţeles-o cam târziu. La un moment dat am privit neantul în faţa căruia râdeam. M-am aşezat pe marginea lui şi ceva mi-a tulburat inima. Castelul se dărâmă, valul nu mai cântă, râsul se sfărâmă. Aştept soarele. Oare răsare din neant?