vineri, 27 octombrie 2017

Doamne, fă-mă mică!

Doamne, fă-mă mică! Nu mă lăsa să
cresc mare, ca ceilalți, ci fă-mă copil mereu. Nu vreau să uit vreodată să privesc la cei mici, ca mine, nu vreau să am priviri înalte, pline de răceală, de superioritate. Pune-mi lacrimi în ochi, ca să se curețe praful şi uscăciunea. Nu mă lăsa să îmi țin mâinile lipite de corp, ci vreau să dăruiesc toată viața îmbrățișări, să ridic, să creez, să scriu, să lupt cu mâinile mele în rugăciuni, să culeg mereu flori pe care alții nici nu le-ar băga în seamă. Umple-mi brațele cu păpădii, ca să suflu câte un vis spus Ție, în taină.
Nu mă lăsa să vorbesc prostii, ca oamenii mari, ci pune-mi mereu cuvinte pline de dragoste şi blândețe, umple-mă cu râsete şi voioșie, nu cu amărăciune şi deznădejde. Iartă-mă că mă strâmb şi scot limba la uriaşii ăstia, la zmeii care îmi pun piedici pe cale. Ei îmi pun pietre, eu le înlocuiesc cu stele. Ei vor să mă bată, eu le râd în nas, haha! Nu mă lăsa să plâng o veșnicie, ci ajută-mă să văd mereu curcubeul din ploi, ajută-mă să sar în fiecare baltă, să mă bucur şi fără umbrelă.
Lasă-mi ochii să privească cerul mereu, chiar şi atunci când merg. Nu contează dacă mă împiedic sau mă lovesc de oamenii mari de pe stradă, important e să îmi colorez sufletul cu acrilicile Tale. Nu mă lăsa să renunț la primul eşec, ci da-mi aripi să zbor pe aripile imposibilului. Nu vreau să îmi privesc rănile mereu, ci pune-mi Tu un plasture din acela cu zâmbete, stii că îmi plac mult alea.
Nu mă lăsa să îmi fie rusine să cânt, chiar dacă nu am voce. Odată, cântam prin casă şi era usa de la balcon deschisă când mi-au apărut la geam doua vrăbiuțe. Am crezut că o să plece când îmi voi începe melodia, dar au stat până am terminat, au ciripit ceva şi si-au luat zborul. Cred că le-au plăcut.
Doamne, fă-mă mică! Nu mă interesează oamenii mari prin puterea lor, nu vreau să fiu în față, pe scenă, nu îmi pasă dacă nu vede toată lumea ce fac. Fă-mă un copil mereu şi ține-mă strâns de mână. Uneori mă pierd. Doamne, creşti în mine, în inima mea şi ajută-mă să păstrez bucuria simplă, dar atât de bogată, a vieții.

duminică, 22 octombrie 2017

Cresc

Imi ploua in suflet cu frunze aurii, dar este o ploaie calda, cu speranta. Nu, nu imi mai este frig, chiar
daca ar fi trebuit sa imi fie. Merg pe strada zambind, cu toata inima si cred ca unii mi-au zambit inapoi. Mi-a fost plans si mi-a fost toamna rece, mi-a fost frica si mi-a fost deznadejde. Mi-a fost vant in inima si vai, mi-a fost si furtuna. Dar, acum mi-e soare in inima. Mi-e cer senin si mi-e lumina. Nu, nu inteleg multe acum, dar nu vreau sa imi bat capul, nu mai vreau bezna. Merg inainte, cu credinta. Indiferent de ce va fi, Dumnezeu imi este alaturi. Indiferent de calea aleasa de El, stiu ca e cu mult mai buna decat alegerea pe care as fi facut-o eu. Inca doare, este o durere pe care o simt tare in inima, dar simt cum creste ceva frumos de aici. Simt cum imi cresc aripile pentru a zbura acolo unde nu as fi crezut vreodata ca o voi face. Inca simt si mi-as dori sa nu o mai fac, dar imi place sa vad cum din cioburi se cladeste altceva. Cum din durere ia nastere viata. Inca privesc in urma, dar stiu ca va fi bine, ca voi iesi biruitoare, indiferent de situatie. Inca, dar nu mai vreau. Renuntare? Nu as numi chiar asa, ci predare. Atunci cand renunti, nu mai ai nicio speranta. Cand predai, ai nadejde in Dumnezeu. Pare ilogic? Poate.
Am sa fug. Departe. Si nu regret aceasta decizie. Doar ma cunosti. (nu?)

joi, 12 octombrie 2017

Astăzi mi-am adus aminte

Astăzi mi-am adus aminte că trăiam. Mergeam încet, pe stradă şi aveam multe, multe gânduri care nu mă lăsau în pace. Priveam cum zboară frunzele şi, o dată cu ele, visele mele, amestecându-se în tot covorul acela auriu. Şi, nu doar fruzele treceau, dar şi toamna. Cum vine, aşa şi pleacă, cu tot cu dorinţele şoptite în fiecare frunză galbenă.
Astăzi mi-am adus aminte că am plâns prea mult, luptând în fiecare zi, sperând în fiecare răsărit că va fi bine, că poate asta e ziua care mă va face să zâmbesc. Stii, ziua aceea nu a venit încă, dar am învățat cum să supraviețuiesc în pustiu.
Astăzi mi-am adus aminte că pot râde, doar pentru a-mi acoperi rănile, evitând privirile curioase.
Astăzi mi-am adus aminte că pot să renunț, fără multe explicații.
Astăzi mi-am adus aminte că sunt, într-un fel, supărată pe Dumnezeu. Da, ştiu, ce copilărie din partea mea, cum îmi permit? Dar, ştiu că nu sunt singura care trece pe aici. Nu înțeleg multe lucruri şi chiar nu mai am puterea să cer o explicație, pentru a vedea binele din rău.
Astăzi mi-am adus aminte că trăiesti mai multe dureri decât bucurii.
Astăzi mi-am adus aminte de câte zâmbete false te folosești pentru a primi ceea ce vrei, indiferent de mijloace.
Astăzi mi-am adus aminte că muzica poate cânta, iar tu poți să te oprești din dansat, stând singur, în mijlocul scenei, acoperit de sunetele triste din sală.
Astăzi mi-am adus aminte că pot să mă opresc.